Drumurile care ne duc...

Sunt drumuri care nu duc nicaieri, dar pe care totusi pornesti.
Nu pentru ca nu ai ceva mai bun de facut si nici pentru ca nu stii ca se termina la un moment dat.
Nici din inconstienta si nici din ignoranta.
Ca nu ajungi nicaieri, indiferent despre ce e vorba, e unul din lucrurile cele mai evidente; poti - si de cele mai multe ori o faci - sa te porti ca si cum n-ar fi asa si sa continui orbeste.
Nu din spirit de aventura, sau din prea multa incredere, cat din inertie.

E mai usor sa crezi in continuare in finalitatea eforturilor pe care le depui decat sa recunosti ca ai gresit si sa faci cale intoarsa.
E mai usor sa te minti singur si sa ii minti si pe ceilalti ca e bine decat sa o iei de la capat.
Compromisul si teama fac din oamenii mari oameni mici.
Atat de mici ca e loc pentru toti; ei nu se calca in picioare unul pe altul si nici nu se intersecteaza.
Fiecare isi vede de drumul lui la fel de mic, dar isi recunoaste semenii; e un fel de pact nedeclarat de neagresiune, dar respectat de toti.
Fiecare isi cunoaste prea bine limitele pentru a si le masura cu ale celorlalti.
Cei care nu sunt la fel de mici ca ei ii provoaca. Asta e poate sursa unicei lor satisfactii - sa isi uneasca fortele infime si sa indeparteze din drumul lor pe oricine i-ar putea sfida.
De sus lucrurile se vad astfel; de la inaltime se vad si drumurile inchise si oamenii mici; se vad si zonele periculoase si locurile unde merita sa te opresti.

Iti dai seama ca esti acolo atunci cand nu te ating nici ignoranta si nici sagetile celor lipsiti de tinta proprie si cand te poti bucura de ce ai fara sa iti fie teama ca ti se va lua inapoi.
Hai atunci mai bine sa ne vedem fiecare de drumul lui, inchis, prost cum o fi. Si sa nu privim inapoi, ci in sus.
Drumurile de orice fel se inchid intr-un punct, iar de acolo de sus mai poti vedea incotro sa o iei.
Din acel moment o sa poti privi si inainte, cat mai departe. Cit mai inainte ....