Să copilărim un pic!

Suntem cu adevărat vii dacă ne aparăm cu inverșunare dreptul de a ramâne copii în suflet. Suntem cu adevărat vii dacă ne aparăm dreptul de a ramâne încăpățânați, de a nu permite să se ridice tonul la noi, sau să ni se impună ceva umilitor drepturilor noastre de a fi oameni.. 

De altfel, asta e trasatura unui actor bun. Să fie VIU. Să fie adevarat. Să nu "joace”nimic. Din nefericire, actoria e odios folosită în scopuri mișelești. Am fost antrenată să depistez minciuna, iar acum sunt din ce în ce mai îngrozită că nu mai pot întalni decat rar un om curat. Un om adevarat. Un... copil.

Nu am știut cu adevărat cine sunt până nu am întalnit arta actorului. Abia atunci am înteles caâ de prețioasă e viața. Cât de important e să te cunoști. Cât de important e să iubești și să te revolți împotriva a tot ce incearcă să ucidă iubirea. Să fii copil înseamnă să fii viu.

Ești înca viu cât poți să faci ceea ce te reprezintă și poți să intorci spatele unui om care ridica tonul la tine. Ești viu cât poți să râzi sau să plângi în hohote când ceva te bucură sau te supară. Esti viu dacă te temi de întuneric și cauți cu speranță lumina. 

Ai dreptul să lupți pentru dreptul de a fi copil toata viața ta...

Despre legea compensaţiei!

Şi iarăşi am chef să scriu cîte ceva…

Aşa cum spunea batranul Aristotel cândva, oamenii sunt animale sociale. Avem o nevoie constantă de relaţionare, comunicare, interacţiune. Avem nevoie sa nu ne simţim singuri. Ca atare, cautam sa ne inconjuram de cei asemenea noua. Sau de cei cu ale caror idei rezonam. Sa fim în preajma celor frumoşi. Sau a celor deştepti. Sau a celor care ne face să radem.Sau în preajma oamenilor care nu avem plăcerea să stam dar stăm pentru că credem că aşa e bine!

Am început să  ma gîndesc la aceasta încă cînd eram în liceu trecusem în clasa 10 şi intilnisem o fată cu care dădusem ochii în momentul cînd imtram în clasă la 1 septembrie. Era de ne descris prin felul său.

Nu pentru că era extreme de deşteaptă sau frumoasă dar prin acel * vin-o încoace* care persistă la majoritatea din noi! Exact aşa a şi urmat la facultate am întilnit persoane care mi-au atras privirea printr-un farmec  personal nu ştiu care e dar ştiu sigur că e ceva!
Ceva personal!

    
Legea compensaţiei presupune dezvoltarea sau, dimpotriva, atrofierea anumitor abilităţi de ordin social, într-un anumit context. Frumuseţea fizica, de pilda, este una dintre cheile care deschid aproape toate uşile. Din păcate, această frumuseţe alege oamenii oarecum aleatoriu. Şi vine rar. Un om înzestrat cu o frumuseţe autentică (de la mama lui) este acceptat cu usurinţă într-un grup social. E perfect firesc, dacă ma întrebaţi pe mine. Oamenii iubesc frumosul. El, în principiu, nu este nevoit să faca ceva în mod deosebit pentru a fi placut de grup. Nu în prima faza, cel putin. Înfaţişarea a facut deja pasul asta pentru el. Aceeaşi regula nu se aplică, însa, în cazul unui tip mai grăsuţ, cu burtică şi etc. El trebuie sa vina cu ceva in plus. Fie umor, fie inteligenta, fie carisma. Trebuie să su-pli-neas-ca, iata, aceasta "lacuna". Trebuie sa-l egaleze sau chiar sa-l devanseze pe tipul frumos mai sus mentionat, compensand cu o abilitate sociala dobandita. Si asta e valabil nu numai in cazul relatiilor interumane obisnuite, cat si in cazul celor de cuplu.

Cum se face ca aproape în orice grup de prieteni exista o persoana care nu iradiază de frumuseţe dar  care face mereu să starnescă  hohote de ras? Sau  de nenumarate ori, cel mai tacut tip din grup e si cel mai frumusel? Sau ca prietena   cu nasul mare si buzele subtiri e ridicol de inteligenta? Va spun eu! Le-gea com-pen-sa-ti-ei!

E corect să fie aşa pentru că aşa suplinim golurile unuia altuia….

Cite ceva nou în designul de interior!